"D-zeu" omul...

  Locul copilariei este acolo unde cerul saruta pamantul;

Dumnezeu nu ne imparte pamantul,ci cerul...

Cerul ne poarta sufletul, pamantul picioarele...

Intre cer si pamant, e diferenta de har;

Caci, cerul ne daruieste, dar pamantul ingroapa...

Pamantul este probabil paradisul pierdut;

Tara mea este pamantul, religia mea este iubirea...

Dumnezeu isi iubeste copii, dar ii lasa liberi pana in momentul in care ii cheama din nou la el;

Noi, ne lepadam de D-zeu...dar nu incetam niciodata sa fim copii lui;

Dar vrem sa ne credem egali cu el, si uitam sa mai fim "oameni"...

D-zeu e mama... cerul, leaganul... pamantul, scutecul!

Putem trai ca fii lui legitimi, iubindu-l...sau alegand sa-l credem "vitreg", negandu-l...

Caci, poate ni se intampla sa traim dovada ca doar ne-a nascut...dar, prin rugaciunea noastra curata,  palma lui nevazuta, ne creste!