Un tanar al zilelor noastre,sub pseudonimul de mai jos,parca venit din trecut ;-))...jurnalist/scriitor/fotograf...un om original,antisocial asemenea mie.Inainte de a expune fragmente din povestile scrise impreuna,doresc(fara de stirea lui :-P ) sa va fac o scurta introducere in spiritul pasionat al acestui prieten special,descoperind cateva randuri personale, sub forma unor viziuni de viata aparte.

 

Sentimentul concordanţei cu Universul

by dyde

S-a trezit înaintea ceasului cu două minute. S-a ridicat rapid din pat, a deschis geamul şi s-a repezit spre ceas pentru a anula alarma. Bâjbâind a găsit întrerupătorul aflat exagerat de sus pe perete şi a aprins lumina. Camera era aşa cum şi-o amintea. Albă, cu mobila veche înşirată haotic, un pat în mijlocul camerei, un dulap din lemn de stejar, pe care erau scrijelite nişte litere chirilice, şi o masă, amplasată strategic chiar lângă pat deoarece nu avea niciun scaun la îndemână.

S-a întins precum o pisică ce a fost trezită dintr-un somn adânc şi s-a dus la geam. S-a uitat să vadă ce este pe afară şi a închis geamul după ce a tremurat din tot corpul. Aerul rece de ianuarie nu îi făcea deloc bine, dar nu putea să trăiască într-o cameră fără aer proaspăt. Asta este tot ce îi mai rămăsese proaspăt, aerul de afară. Până şi acel aer, mânjit de restul oraşului îl făcea să se simtă murdar pe interior.

Cana de ceai lăsase o urmă umedă pe masa tocită şi zgâriată. A renunţat de mult timp să îi mai pese că o cană fierbinte pusă direct pe lemn, îl va deteriora. A şi uitat de perioada în care era atent cu ceea ce se întâmplă în jurul lui. Acum nu i-a mai rămas nimic, doar tabla de şah, cutia metalică de tutun mentolat şi caietul acela gros, ars pe margini. De câte ori nu a încercat el să îl ardă, cu bricheta, şi tot de atâtea ori şi-a ars mâinile încercând să stingă focul. Băşicile proaspete pe care le spărgea prin presare, şi din care sărea un lichid precum apa, înainte să înceapă să îl usture, îi erau singurele martore ale incidentului de seara trecută. Ele şi prosopul înnegrit de hârtia arsă. Din sertarul mesei a scos o alifie mică, galbenă, cu care și-a uns rănile după ce a rupt bucăţelele mici de piele moartă pe care le aruncă pe covor.

S-a aruncat în patul moale, în care aproape că te puteai pierde şi a rămas nemişcat cu ochii spre tavan unde lumina de iarnă lasă umbre ciudate. A tuşit grav, a tras adânc aer în piept, şi a închis ochii. În faţa lui se aşterneau culori vii, din cele mai diverse, care se roteau în forme din ce în ce mai bizare. Când a deschis ochii, afară era întuneric. Se uită la ceas şi trecuse de mult miezul nopţii. S-a ridicat, a luat o gură de ceai, şi-a aprins veioza şi a deschis caietul legat cu o sfoară argintie. A deschis caietul la jumătate, şi după ce a citit de două ori ultima pagină scrisă, a desfăcut din nou sertarul mesei de unde a scos un creion chimic. L-a pus pe limbă şi a început să scrie: “Este a 2457 zi de spitalizare. Ca în fiecare zi, mă trezesc în toiul nopţii fără să mai pot să adorm. Am renunţat de mult să mă mai lupt cu somnul. Dau vina pe medicamente şi pe proasta mea dispoziţie. Sper ca mâine să îmi dea voie să ies din cameră. Am poftă de un corn cu ciocolată şi de o cafea fierbinte, cu scorţişoară şi mult zahăr. Nu mai suport gustul ceaiului de tei. În plus, am auzit că nu îmi face bine. Mai am trei zile şi o să pot pleca de aici. Îmi este dor de casa mea, şi de cărţile mele. Vreau să mai simt pentru ultima dată mirosul de carte veche, îmbrăcată în copertă de piele, cu cataramă de argint. Vreau să aud din nou clinchetul uşii şi clopoţeii ce fac zgomot în bătaia vântului. Încă nu ştiu de ce m-am internat aici, până la urmă eu sunt sănătos. Nu e vina mea că cei din jur nu pot auzi ce aud eu. Eu pot să simt cum Universul îmi vorbeşte. Pot să văd cum trece timpul pe lângă noi. Pot să aud cum lumina se revarsă peste pământ, şi tot eu sunt considerat redus mintal. Îmi pare rău să recunosc că trăiesc într-o lume în care ne limităm singuri”.