Rog, cineva s-aprinda in ei o vapaie...

  Cuvintele-i, au ca vantul in el o racoare
Peste mangaieri presarand si doza de sare
Ce-o suflii cu gandul, cand domol reusesti
In brate sa-l iei, si timid sa-i zambesti

Are de ieri, ca ziua de maine, un azi
Ca in orice de jos se ridica, un cazi
Ar fi avut intr-un trup, si-o mana sa stranga
Care cu el prin viata, departe s-ajunga

V-ati dat ca lupta-n razboaie, viteji
Fiindu-va invinse inimile, dar ochii treji
Rog, cineva sa aprinda in ei o vapaie
Caci stinsa-i speranta, de durerea siroaie

Dar n-aduceti, ca-n orice sfarsit, inceput
Pentru ca a recastiga, pretul e de-a fi pierdut...
Ar fi avut totul prin ea, care sa-i dea de stire
Ca este al lui suflet... el, a ei fericire!