De ce poezia!?

  Vorbitul nu a fost vreodata succesul comunicarii gandurilor mele, oamenilor.=D  Scrisul, poezia, da.
Nu sunt dintre aceia bine ancorati pe pamantul cunoasterii lucrurilor, dar... sunt acolo unde, depasind viata de aici, cunosc cu sufletul emotia acelor lucruri de pe pamant.
Mai bine nu m-as simti de n-ar fi lumea mea, paralela cu a celorlalti... straina de realitate, dar aproape de vise.
 Nebunia asta a aparut pe la 15 ani, toamna(nu am sa uit vreodata) cand mi-au aparut in minte imagini ale culesului, ceea ce a inspirat activitatea mai putin poetica de atunci, in rimele: 'Pe ramuri verzi, de vita noua/ stau struguri sa se coaca/ peste o saptamana-doua/ oamenii sa-i culeaga". I-au urmat versuri dedicate mamei, iubirii timpurii, rautatii oamenilor, intelegerii emotiilor, vietii, mortii, naturii... pe care le-am strans intr-un mic jurnal, ce purtandu-l cu mine la facultate, am reusit performanta de a-l pierde, si cu el, nepretuitele mele creatii.
Nu am mai putut scrie, vreme de ani...
Pana impacata, resemnata, am revenit... si ceea ce a urmat au fost reactii violente in fata povestilor de viata de care am avut parte in acea ultima vreme, incercarea de a-mi reveni din atasarea de persoane(cu cat intelegeam si traiam dragostea la alt nivel), reflectii filosofice, (indragostindu-ma de materie in clasa a 12-a), povesti scurte.
  De ce poezia!?... o intrebare stupida, as crede. E ca si cum mi-as pune problema, de ce viata asta, si nu traind altfel/altceva!? 
Pur si simplu, pentru ca m-am nascut cu ea... si ea naste in mine substraturi, ratacind in bezna pentru a se prinde ideilor de viata.
 Nu de ce poezia, ci ... de ce nu eliberarea sensibilitatii poetice!?... acolo unde e si te implineste, ca un dar pe care il reimpachetezi oferindu-l "imbogatit" cu dragoste de suflete, minte si inimi... mai departe!